Angora turceasca

(Turkish Angora)

Angora turceasca este o rasa cu par lung, importanta din punctul de vedere al istoriei studiului felinelor, caci se considera ca ea a transmis acest caracter celor mai multe rase actuale cu par semilung sau lung si in mod deosebit persanei. Angora turceasca pare sa fi aparut in regiunea inalta din podisurile din Orientul Mijlociu, la hotarul dintre Turcia si Iran. Aici au descoperit-o primii calatori si exploratori veniti din Europa Occidentala, si mai ales Pietro della Valle, care va aduce primele exemplare in Italia, in secolul al XVII-lea. Dintr-odata admirate si considerate cadou pretios, pisicile de angora se vor raspandi in Europa, prin schimburile dintre aristocrati. Astfel, la inceputul secolu al XVIII-lea, in operele lui Linne si Buffon, angora e recunoscuta ca o rasa de sine statatoare sub numele Catus angorensis, alaturi de pisica domestica si de rasa Chartreux. Numele ''angora" face referire la capitala Turciei, Ankara. Acest nume a devenit, de altfel, sinonim cu par lung de calitate, specific si altor specii provenind sau nu din aceeasi regiune (cal de angora sau iepurele de angora).

Foarte la moda in mediile aristocratice de-a lungul secolului al XVIII-lea, angora turceasca, aproape va disparea in Europa Occidentala odata cu aparitia studiului modern al felinelor din secolul al XIX-lea. Intr-adevar, dupa ce a constituit baza genetica pentru crearea persanei, angora va fi inlaturata de aceasta noua rasa. Situatia va deveni cu atat mai critica cu cat, in tara sa de origine, rasa disparea prin metisaj, astfel incat guvernul turc a decis sa incredinteze gradinii zoologice din Ankara un program de salvare si reproducere selectiva pentru exemplarele rare ramase din rasa pure.

Trebuie subliniat ca acest program nu se aplica decat pisicilor de culoare alba, pana cand diverse scrieri, in special cele din 1856, redactate de Lottin de La Val, presedintele Societatii imperiale de aclimatizare, evoca diversitatea culorilor blanii pisicii de angora in tara de origine. In 1959, la gradina zoologica din Ankara, o americanca, doamna Charles Weed, redescopera angora turceasca si decide sa reia cresterea rasei in Statele Unite. Reuseste sa obtina cu greu cateva exemplare de la gradina zoologica. Eforturile sale au fost recompensate de Cat Fanciers' Association in 1970, apoi de Federatia Internationala a Felinelor in 1988. in Marea Britanie, Governing Council of the Cat Fancy a fost ultima asociatie care a recunoscut-o. Trebuie sa mentionam ca, in Marea Britanie, crescatorii au incercat sa reconstitute rasa fara sa faca apel la exemplare de sorginte turceasca.

In Franta, angora turceasca este recunoscuta de Livre officiel des origines felines. Exista diversi crescatori care se consacra acestei rase si cluburi care ii asigura perpetuarea. Angora turceasca ar merita o recunoastere mai mare din partea marelui public pentru ca are calitati specifice atat pentru aspectul sau, cat si pentru calitatea blanii. Dupa Cat Fanciers' Association, angora turceasca trebuie sa lase impresia de soliditate asociata cu o imagine grapoasa si fluiditate in miscari. Astfel, corpul este intre tipul mediolin si cel longilin, cu un schelet destul de delicat. Coada e lunga, stufoasa, lasata in momentele de odihna si ridicata deasupra corpului atunci cand merge. Capul e mai degraba mic si, vazut din fata, de forma unghiulara. Din profil, nasul, de marime medie, formeaza un unghi slab cu craniul, dar nu exista un stop adevarat. Urechile, asezate sus pe craniu, sunt lungi, ascutite si au smocuri de par. Ochii sunt usor migdalati. Parul este semilung pe fata si deasupra; altfel, e lung, cu tendinte de ondulare pe parti. Textura este matasoasa.

Primii crescatori de angora turceasca s-au luptat mult timp ca doar varietatea alba sa fie recunoscuta. Totusi, inca din 1978, au fost admise si alte varietati, iar astazi toate culorile sunt recunoscute de Livre officiel des origines felines. Angora alba ramane totusi clasica. Trebuie sa fie de un alb pur, cu ochii verzi, atbastru-deschis, galben-rosiatic sau diferiti (adica un ochi de cate o culoare). Nasul si pernitele sunt roz. Celelalte varietati sunt urmatoarele:

- negru, albastru-roscat, crem, solz de tes­ toasa, ciocolatiu, lila, ciocolatiu, lila-crem. Pentru varietatile bicolore, albul trebuie sa formeze pe fata un V intors si un colier pe partea superioara a pieptului si sa se regaseasca si pe coada;

- gri sau fumuriu (smoke) in toate culorile de baza: parul este decolorat la baza;

- tabby (adica cu dungi pe blana), cu acceptarea celor tarcate marmorat care au dungi late si a celor tarcate tigrat care au dungi subtiri. Tarcatele sunt acceptate in toate culorile. La cele argintii, dungile contrasteaza puternic, parul dintre dungi fiind foarte deschis, chiar decolorat. Pentru descrieri mai detaliate ne vom referi la varietati corespunzatoare rasei persane.

Trebuie subliniat ca, pentru toate varietatile de angora, ochii sunt galben-rosiatici. Argintiul tarcat constituie totusi o exceptie: pisica trebuie sa aiba ochii verzi sau verde aluna. Dupa ,,revenirea" rasei, angora turceasca a dovedit o crestere frecventa a numarului de exemplare agresive, mai ales la expozitii. Aceasta proasta dispozitie nu se mai manifesta azi, crescatorii facand efortul de a selectiona exemplare cu caracter ponderat. Este important sa subliniem ca, in mod contrar persanei, angora turceasca nu are un puf extrem de lung si des. Astfel, blana nu are noduri, iar intretinerea ei, totusi necesara, e simpla. Pe de alta parte, aceasta blana variaza in functie de anotimp si nu este cu adevarat spectaculoasa decat iarna; vara, numai coada ramane bogata. Un aspect de tip persan, un cap si un corp de tip oriental duc la descalilicare.