NORIC

 

Cunoscut si sub numele de: Noriker sau Norisches Kaltbult (in Germania), Pinzgauer.

Calul Noric, cunoscut si ca Noriker, a existat ca rasa de cal de aproape 2000 de ani in zonele de la poalele Alpilor din Austria. Statusul recent si pozitia acestui animal domestic rar demonstreaza pozitia serioasa luata in conservarea si protejarea acestuia de catre autoritati si institutii.

Descoperiri arheologice care dateaza din 600 i.Hr. furnizeaza unele dovezi privind faptul ca Celtii stabiliti la poalele Alpilor detineau cai, in ulele cazuri chiar si din cei patati. Dupa infiintarea provinciei romane Noricum in actualul teritoriu al Austriei, cai mari de tractiune au fost adusi de acestia in centrul Europei undeva in perioada nasterii lui Cristos, dand astfel nastere unei noi rase de cai. Aceasta rasa nou aparuta poarta numele acestei provincii romane.

In secolul al XVII-lea, sub stapanirea lui Charlemagne, numarul cailor din rasele mari de tractiune a crescut simtitor. Primul document despre o crescatorie de cai Noric situata la SchloB Rief, in apropiere de Hallein, este datat din 1576. Aceasta crescatorie era sub aripa protectoare a arhiepiscopului de Salzburg. Frescele de la faimoasa locatie Pferdeschwamme, din Salzburg, prezinta aspectul cailor din acele timpuri, cu un cap terminat cu nari romane si cu niste corpuri masive, indubitabil de cai cu sange cald sau cai mari de tractiune. Multe din fresce arata cat de populari erau caii colorati sau patati, trend care a tinut pana in la inceputul secolului al XX-lea. Arhiepiscopii de Salzburg au continuat sustina cresterea si multiplicarea acestor cai, chiar au trasat reguli stricte de crestere in secolul al XVII-lea. Acesti cai si-au gasit utilitatea mai ales pe post de cai de ceremonie sau parada, specimenele colorate aparte erau ingrijite si ocrotite in mod special.

Primele reguli stricte pentru armasari au fost trasate si scrise in 1703. In secolul al XVII-lea, caii din rasa Noric au devenit importanti cai folositi la muncile agricole. Fermierii au realizat, totusi, ca acesti cai considerati de arhiepiscopie ca fiind de rase mai bune (si nu erau incrucisari cu calti cai de sange cald din rasele Napolitan si Andalusian producand cai de tractat trasuri si calarit) nu erau buni pentru munca in zonele alpine datorita temperamentului lor, preferandu-se cai de tractiune mari. In timp, terenul, climatul, pamantul si munca grea au dat acestor cai caracteristica unor cai versatili cu sange cald. Rezultatul a fost caii din rasa Noric, care intr-un final au servit pe post de cai de calarie, tras trasurile, munci agricole, muncind pentru cavaleri si mestesugarii din Evul Mediu.

Incepand din 1820, dupa secularizarea acestui domeniu, primele ferme de stat au fost construite in provincia Salzburg. Cresterea cailor din rasa Noric a cunoscut multe suisuri si coborasuri in urmatoarea perioada. Desi un numar de cai de curse din rasele Clydesdale, Belgian, Oldenburg, Holsteiner, Spanioli si Napolitani au fost incrucisati, obiectivul principal a fost acela de a obtine si creste cai puri. Armasari din rasa Burgundy au folositi in sustinerea acestui efort, in principal, datorita lipsei acute de armasari din aceasta rasa.In 1885 acest lucru a dus la stabilirea unor reguli noi pentru a pune capat imperecherilor incrucisate. Scopul era de a aplica criterii de selectie stricte in scopul preservarii acestei rase si a a imbunatatirii materiei genetice si oprirea declinului acestei rase.

Spre sfarsitul secolului al XIX-lea s-au pus bazele unui Registru in care au fost inregistrati toti armasarii si iepele din aceasta rasa. Pana in 1903, acest registru cuprindea 135 de armasari si 1081 iepe. Se faceau si marcari ale animalelor pentru o mai buna evidenta a lor. Punctul culminant al acestui program a fost atins in 1920, cand crescatorii de cai din rasa Noric din Bavaria si Austria si-au unit fortele in vederea definirii mai bine a scopurilor lor comune. Primul Razboi Mondial si explozia industriala ce avut loc dupa care a afectat printre altele agricultura si domeniul forestier, a dus la scaderea treptata a numarului de cai. La jumatatea anilor '60, s-a realizat reabilitarea rasei. In vreme ce marea majoritate a cailor din rasa Noric erau de culoare bej, incrucisarea cu alti cai din rase mediteraneane a dus la o coloratie aparte precum cai de nuante albastre, rozalii, leopard si patati cu astfel de culori. Acest lucru explica de ce unele specimene au colorit maro, rosu sau culori deschise.

Cresterea cailor din rasa Noric din Austria are cinci linii de sange: Volcano, Nero, Diamand, Schaunitz, Elmar. In perioada post-razboi, scopul a fost obtinerea unei rase de tractiune grea, nu cu un gabarit prea mare, cu o tinuta joasa, sa fie solid si rezistent la efort. Jumatatea din acesti cai erau cai de culoare bej, desi castanii erau si ei destul de numerosi. Coloritul gen leopard care a caracterizat in trecut aceasta rasa a devenit un colorit foarte rar, aproape inexistent.

Teste de performanta au fost introduse, dar numarul de cai din rasa Noric a scazut dramatic intre 1960 si 1970 de la 34.510 de exemplare la numai 9,599. Ultimii ani au fost marcati de o mica crestere a numarului acestor cai. Dimensiuile, greutatea si alte proprietati biologice si fiziologice ale cailor din rasa Noric de astazi se incadreaza in toate cerintele moderne pentru caii comercializati. Caii din rasa Noric difera de alti cai de tractiune mare prin diferite lucruri. Acesta are calitate, nerv si personalitate si este un cal de munca calificat. Datorita mediului dur si a cerintelor speciale in munca forestiera precum si in transportul de greutati pe cararile muntane, dovedeste ca este un animal rezistent, dur, cu o tarie de fier si manevrabil.

Nefiind asa de grei precum caii din rasa Percheron sau Belgian, caii din rasa Noric sunt mai potriviti pentru munci in zona forestiera a muntilor Alpi. Lucrand cu cai nu numai economici, cel putin in anumite zone, dar si mult mai sanatos din punct de vedere ecologic. Caii nici nu polueaza aerul si nici nu distrug copacii asa cum fac masinile masive din exploatarile forestiere. Caii din rasa Noric devin din ce in ce mai mult cai de calarie sportiva. Acest lucru se reflecta in trend-ul care se indeparteaza de caracteristicile originale ale rasei catre un cal cu un pas sigur si un bun simt al echilibrului si o abilitatea desavarsita de catarare. Cresterea constientizarii publicului catre protejarea mediului inconjurator a promovat folosirea acestor cai la muncile din zonele alpine. In zonele turistice au castigat de asemenea in popularitate tragand de trasuri sau sanii. Din pacate, fertilitatea acestei rase de cai cu sange cald este cateodata dezamagitoare. In prezent, exemplarele negre, bej si castanii reprezinta aproximativ 90% din exemplarele rasei Noric. Restul de 10% sunt exemplare de culoare leopard si patati. Dimensiunile corpului la armasari sunt: cel putin 1,55 metri la inaltimea pintenilor, 23 pana la 25 cm grosimea tibiei si 2,05 pana la 2,15 metri anvergura cavitatii toracice.

Trasul la trasuri, concursurile de sarituri precum si folosirea acestei rase la calarit, condus si munci au crescut cererea de cai din rasa Noric. Importurile crescute de cai patati in SUA incepand cu 1980 a revigorat interesul pentru caii din rasa Noric. Aceste semne incurajatoare au marit sansele de protejare si conservare a patromoniului animal al Austriei.