Persana

 

De la începutul secolului, persana e incontestabil rasa felina preferata a crescatorilor si, de asemenea, cea mai bine reprezentata în expozitii. Numele sau nu e decât o indicatie indirecta asupra originii rasei. Într-adevar, face aluzie la unul dintre stramosii ei, angora turceasca, care a transmis gena responsabila pentru faimosul sau par lung. Daca am sti ca angora provine din zona de frontiera dintre Turcia si Iran, am întelege mai bine numele de „persan" ales pentru promovarea rasei care îsi are originea aici.

Persana, creata în secolul al XIX-lea, e un produs al crescâtorilor britanici, plecând de la rasa angora si utilizând atât selectia si înrudirea cât si infuzia de sânge de tip european. Începând cu a doua jumatate a secolului al XIX-lea, au fost atinse principalele obiective cautate: morfologia de tip brevilin si mai ales o blana extraordinara de o mare finete, iar parul si puful lungi. Persana era deja prezenta în 1871, la prima expozitie felina, la Crystal Palace din Londra. Va trebui însa sa asteptam începutul secolului al XX-lea, pentru ca Governing Council of the Cat Fancy sa elaboreze un prim standard pentru aceasta rasa. Trebuie subliniat ca Governing Council of the Cat Fancy nu utilizeaza denumirea de „persan", ci pe cea de ,,Long Hair" care se traduce prin „par lung". În anii urmatori, crescatorii englezi limiteaza munca de selectie asupra tipului pentru a-si îndrepta eforturile spre îmbunatatirea culorilor. Unele varietati ajung repede aproape de perfectiune, cum ar fi vanetatea albastra.

În acest timp, în Statele Unite primele exemplare fusesera iintroduse înca de la sfârsitul seolului al XIX-lea, persana avea sa evolueze diferit. Crescatorii americani si-au canalizat eforturile mai mult asupra îmbunatatirii blanii si mai ales asupra cautarii unui tip brevilin extrem, în principal la nivelul capului. Acest lucru a fost obtinuit in 1930, odata cu aparitia persanelor peke-face (,,fata de pechinez"), cu trimitere la rasa bine cunoscuta a câinilor cu capul brevimorf. Aceasta discrepanta intre cele doua de persane a cauzat polemici aprinse in tarile Europei continentale, incepand cu anul 1970. Crescatorii si arbitrii s-au împartit în partizani ai tipului englez, fie ai tipului american. Aceasta polemica dainuie înca si astazi. Totusi, evolutia tipurilor extreme pare a fi frânata de doi factori: marele public nu apreciaza foarte mult persanele tipice; in plus, acestea din urma au adesea o tendinta disfunctionala la nivelul canalelor lacrimale (de unde si senzatia de ochi care plâng) si o usoara deplasare în fata a maxilarului inferior. Astazi, crescatorii cauta persane care asociaza tipologia, calitatea blanii, calitatea culorii si absenta anomaliilor.

Persana e o pisica de talie mijlocie spre mare, care trebuie sa tinda spre un tip brevimorf perfect. Astfel, se cauta un corp masiv, un piept lat, membre scurte cu osatura puternica, picioare rotunde si destul de late. Coada e de lungime proportionala cu corpul, si mai ales nu subtire. Capul constituie piatra unghiulara a ceea ce crescatorii numesc tip. Este masiv. Standardul cere o fata rotunda, dar si un craniu lat, o frunte bombata, obraji plini si rotunzi, un maxilar lat si o barbie bine dezvoltata. Numeroasele persane de azi au mai mult o fata rectangulara decât rotunda. Urechile sunt conforme cu corpul, adica mici, rotunjite, asezate destul de jos si foarte departate una de cealalta. Ochii sunt mari, rotunzi si departati. Nasul constituie detaliul care a cauzat cele mai multe polemici în ultimul timp. Toate standardele impun un nas scurt si lat, cât si un stop bine marcat (americanii numesc acest lucru break). Totusi, în interpretare, crescatorii americani au adoptat o atitudine extrema, unii mergând pâna la a spune ca o pisica pura din rasa persana nu trebuie sa aiba nas. Versiunea extrema este, dupa cum am semnalat, varietatea de pisica cu fata de pechinez la care nasul este aproape inexistent si ridicat astfel încât exista o zona concava între cei doi ochi si narile situate de o parte si de alta a botului. În afara tipologiei, blana este o a doua caracteristica importanta a persanei. Ea trebuie sa fie deasa si lunga pe suprafata întregului corp: în medie 10-20 cm, mai ales la nivelul gulerasului care acopera si gâtul, si pieptul. Parul de pe coada trebuie sa fie foarte des. Textura trebuie sa fie matasoasa si foarte fina.

Persana face parte, la fel ca britanica cu par scurt si orientala, din acele rase care se gasesc în toata gama de varietati posibile. Recunoasterea noilor varietati, lenta pâna în 1970, s-a accelerat mult: Federatia Internationala a Felinelor, care nu recunostea decât 13 varietati în 1938 si aproximativ 23 în 1980, recunostea 150 zece ani mai târziu. Aceasta evolutie galopanta se explica prin faptul ca numeroase dintre aceste varietati rezulta din simpla combinare a varietatilor deja recunoscute. De exemplu, persana albastra-fumurie e o combinatie între varietatea neagra-fumurie si cea albastra. Dintre toate aceste varietati, doua serii - sinsila si colourpoint -, care s-au evidentiat prin istoricul si originalitatea lor, vor fi tratate separat. Toate celelalte varietati corespund cu ceea ce numim ,,persana clasica" (termen ce nu are nici un raport cu notiunea de tip morfologic). Aceste varietati clasice vor fi descrise in continuare. Ele pot fi clasificate în cinci grupe.

- Blana uniforma - Aici gasim toate tipurile de blana unicolora, fara pete sau urme tarcate. Unele dintre aceste varietati corespund unor varietati de baza recunoscute la începutul secolului: alb, negru, albastru si rosu. Apoi, s-au adaugat varietatile crem si, mai recent, ciocolatie si lila. Acestea doua din urma deriva din programele de creare a persanelor colourpoint si mink (nurca). Persana alba trebuie sa fie pura, fara urme galbui, cu nasul si cu penitele rozalii. Mult timp au fost acceptati numai ochii albastru-deschis. Apoi unele împerecheri cu rasa britanica au dus la aparitia persanelor albe cu ochii portocalii sau diferiti (adica un ochi este albastru-deschis, celalalt portocaliu). Aceste culori ale ochilor nu au fost recunoscute decât în 1938 de Governing Council of the Cat Fancy. Semnalam ca pisicile albe, mai ales acelea care au ochii albastri-deschis, sunt adesea surde. Se observa frecvent par pigmentat pe craniul pisoilor albi: aceasta urma, care dispare în mod normal la vârsta adulta, da un indiciu despre culorile prezente în genele subiectului si care sunt ascunse de caracterul alb. Pentru toate celelalte varietati unicolore, ochii trebuie sa fie aramii sau portocalii, iar blana nu trebuie sa aiba nici un fir de par alb. Negrul trebuie sa fie ca smoala, fara reflexe rosiatice, albastrul trebuie aiba o tenta omogena, si cremul si roscatul nu trebuie sa aiba nicio urma dungata (stilul tabby).

- Blana solz de testoasa si derivatele acesteia - Culorile negru-rosiatic si negru-ciocolatiu sunt varietati ce demonstreaza o asociere de par cu pigmenti portocaliu (de nuanta rosie sau crem) si respectiv negru cu ciocolatiu. Nuantele albastru­crem si solz de testoasa lila sunt derivari gentice de la cele doua varietati precedente. Ele asociaza suprafetele crem si, respectiv, albastru si lila. Pentru aceste varietati, ochii sunt aramii sau portocalii. Nasul si pernitele sunt roz sau roz marmorat, însa nu portocalii. În mod normal, numai femelele pot prezenta aceste varietati.

- Blana cu baza decolorata - Aici gasim categoria persanelor fumurii. La persane, fiecare fir de par este decolorat la baza (aproximativ o treime din lungime) si in mod normal pigmentat pe restul lungimii. Aceasta decolorare se vede în zonele cu par mai scurt, mai ales în zona fetei. Pentru a vedea zona decolorata, trebuie ridicat parul foarte lung de pe corp. Partea pigmentata se împarte in toate culorile uni si în cele din grupa solz de testoasa. Vorbim astfel de negru-fumuriu, albastru-fumuriu, solz de testoasa fumuriu etc. Daca pigmentul este portocaliu, utilizam termenul american smoke cameo. Aceste varietati au ochii portocalii sau aramii. Pernitele si nasul sunt roz daca pigmentarea este portocalie sau crem, iar in celelalte cazuri acestea sunt de culoarea pigmentatiei. Varietatile fumurii au o origine veche întrucât par sa fi existat înca de la crearea persanei si pentru ca prima persana fumurie a fost înregistrata in 1900.

- Persanele particolore (cu blana bicolora cu zone albe) - Se disting trei subgrupe:

- la bicolorele în sens strict, albul acopera intre o treime si maximum o jumatate de corp, formând, pe cât posibil, un V întors pe fata. Zonele colorate, cât mai simetrice posibil, se împart în diversele pigmentari ale blanii unicolore si solz de testoasa sau albastru-crem. Aceste ultime doua variante sunt numite calico si calico-deschis;

- la varietatile arlechin, albul acopera între jumatate si trei patrimi din corp, petele de culoare fiind, în mod ideal, izolate si separate de alb;

- la varietatea van, aproape tot corpul este alb, exceptie facând coada, doua pete între ochi si baza urechilor, care sunt pigmentate dupa toate posibilitatile prezente la bicolore. În mod ideal, la varietatea van petele pigmentate de pe fata sunt separate de o dunga alba care trece pe mijlocul fruntii. Pentru toate aceste varietati, ochii sunt portocalii sau aramii, fiind acceptati si cei albastri sau diferit:i. Nasul si pernit:ele sunt roz sau roz marmorat, si de culoarea zonelor pigmentate ale blanii. Din punct de vedere istoric, se pare ca primele persane bicolore au fost femele calico, obtinute din împerecheri cu pisici europene solz de testoasa. Aceste femele au fost un timp numite ,,chintz", cu trimitere la o tesatura speciala. Abia în 1966 toata seria bicolora a fost recunoscuta de Governing Council of the Cat Fancy.

- Blana tarcata - În functie de aspectul tarcat, distingem trei subgrupe:

- tarcate marmorat, la care dungile sunt late si formeaza, în mod ideal, modele deosebite: M pe cap, linii de culoare pe obraji, coliere continue în partea superioara a pieptului, pete sub forma de fluture între umeri, pete sub forma de scoici pe partile laterale, bratari pe labute, inele pe coada, care trebuie sa aiba extremitatea pigmentata;

- tarcate tigrate: spre deosebire de cele precedente, aceste pisici nu prezinta pe corp dungi late, ci dungi subtiri, paralele între ele si perpendiculare pe o linie longitudinala aflata pe coloana vertebrala;

- tarcate patate: dungile de pe corp sunt înlocuite cu pete circulare, repartizate uniform pâna pe burta si labute. Pentru toate aceste pisici, parul dintre dungi sau dintre pete este scurt, adica prezinta alternanta de benzi închise (de nuanta dungilor sau a petelor) si benzi deschise. În fiecare subgrupa, zonele de pigmenti închisi se împart atât in toata gama culorilor blanilor uniforme cat si negru-rosiatic. Zonele deschise ale blanii cu par scurt sunt în general portocalii. Exceptie fac varietaple argintii tarcate (silver tabby) la care zonele deschise sunt decolorate, aproape albe. De aici rezulta un contrast puternic si spectaculos între zonele tarcate si zonele cu par scurt. Pentru toate aceste varietati, nasul e caramiziu, conturat cu o nuanta mai inchisa, iar pernitele sunt de culoarea zonelor tarcate. Ochii sunt în general portocalii sau aramii. Pisicile argintii tarcate fac exceptie avand ochii verzi sau verde aluna. Varietatile tarcate existau cu siguranta la primele persane, mai ales la cele argintii tarcate, care ar fi dat nastere primelor fumurii. Trebuie notat faptul ca persanele tarcate sunt, in general, mai putin spectacutciase decât pisicile tarcate din rasele cu par scurt, pentru ca, din cauza lungirnii parului, zonele tigrate sunt imprecise.

Pisica persana este calma, chiar discreta. Ii place sedentarismul si este bine adaptata la viata de apartament. Totusi, daca este obisnuita de mica, persana apreciaza viata in aer liber, unde se comporta ca orice alta pisica de tip european. Din punctul de vedere al reproducerii, persana este opusul orientalei. Astfel, pubertatea apare târziu la femele: în medie la 12 luni, extremele situându-se între 6 si 21 de luni. Sarcina, în general de 3 - 4 pisoi, este mai curând inferioara mediei felinelor (patru-cinci pisoi). Este important de mentionat ca rasa este predispusa dificultatilor în timpul fatarii, din cauza capului rotund si voluminos al pisoilor nou-nascuti. Astfel, decesul la nastere este în general mai ridicat la persane decât la celelalte rase. Se impune o supraveghere atenta a desfasurarii fatarii. Spre deosebire de celelalte rase cu par semilung si de angora, persana are un puf mai lung, dens si fin. Aceasta caracteristica este un element important al esteticii rasei, dar este si o mare problema. Persana adulta trebuie periata zilnic pentru ca puful sa nu se încurce în mod ireversibil. Întretinerea constanta a blanii este, printre altele, un element de reusita la concursuri, caci persana este una dintre rasele la care toaleta din timpul prezentarii în fata juriului este primordiala.

Caracteristica parului lung al persanei rezulta din actiunea unei gene simbolizate de litera I. Aceasta gena este recesiva, adica trebuie sa existe în doua doze pentru a se putea manifesta; aceasta exista la toate pisicile cu par lung sau semilung: Angora, pisica sacra de Birmania, Maine Coon, cât si la orice pisica maidaneza cu blana medie. Totusi, multi ani de selectii în cadrul rasei persane au permis acumularea, printre altele, a numeroase gene cu efecte individuale slabe, numite ,,poligene". Tocmai aceste gene determina lungimea impresionanta a pufului si finetea incomparabila a blanii persanei.

Printre principalele defecte grave care trebuie evitate la persana, trebuie mentionate urmatoarele: nasul cârn, orice prognatism inferior care depaseste 2 mm si orice urma verde pe iris la varietatile care trebuie sa aiba ochii aramii. Anomaliile cozii si un numar anormal de gheare sunt defecte care duc la descalificare. Sa adaugam, bineînteles, ca o blana insuficienta si/sau o abatere de la tip (cap, corp) înlatura adesea orice sansa de succes la concurs.